Ulterior Convenţiei din martie 1957 - care opera deja o punere de acord a textului Tratatului C.E.C.O., relativ la Curtea de Justiţie cu textele corespunzătoare din Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., „Tratatul de fuziune a executivelor”, semnat la 8 aprilie 1965, operează aceeaşi punere de acord pentru unele dispoziţii din protocolul din 18 aprilie 1951, pentru ca Regulamentul de procedură din 3 martie 1959, elaborat de Curte şi aprobat de Consiliul de Miniştri să expliciteze şi să detalieze unele dispoziţii din celelalte 2 protocoale asupra Statutului Curţii de Justiţie .
Odată cu trecerea anilor, neputând face faţă solicitărilor, Curtea a cerut Consiliului Uniunii Europene crearea unui corp judiciar nou, precum şi crearea unor noi reguli de procedură care să-i permită să facă faţă fluxului crescând de cazuri ce trebuie soluţionate ( 400 cazuri/ an).
La cererea Curţii, Consiliul Uniunii Europene, prin decizia nr. 88/591 din 21 octombrie 1988 hotărăşte înfiinţarea Tribunalului de Primă Instanţă – instituţie juridică asociată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cazurile transferate Tribunalului au fost cele care necesitau un timp îndelungat pentru rezolvare.
Tribunalul de Primă Instanţă este un organism judiciar asociat Curţii de Justiţie, care prin transferul de competenţă de la aceasta, soluţionează cazurile de care Curtea a cerut să fie degrevată, cazuri care necesită timp îndelungat pentru soluţionare.
În 2005 a fost creat un alt tribunal specializat ce judecă litigiile funcţionarilor Comunităţii .
Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa au făcut şi ele referire în reglementările lor la Curtea de Justiţie. La prevederile acestor tratate se adaugă statutele propriu-zise ale Curţii. Aceste statute au fost „armonizate” sau, cu alte cuvinte, puse de acord între ele prin înţelegerea citată asupra instituţiilor comune şi prin tratatul de fuziune, cu păstrarea unor diferenţe specifice, care ţin mai mult de modul particular de intervenţie al Curţii în fiecare comunitate .
Statutele înseşi sunt supuse aceleiaşi proceduri de revizuire ca şi tratatele de bază (cu câteva amenajări ulterioare, prin care Consiliul de Miniştri poate modifica statutele, cea mai importantă fiind realizată de către Actul unic european).
Regulamentul de procedură prevăzut de articolul 245 din Tratatul UE este stabilit de către Curtea de Justiţie şi supus aprobării Consiliului, cu votul unanimităţii membrilor săi. Acest regulament a fost modificat de mai multe ori, iar la 19 iunie 1991 Curtea de Justiţie a adoptat noul regulament de procedură, care a integrat toate aceste modificări.
miercuri, 3 noiembrie 2010
Aparitia Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene
Încă în perioada lucrărilor pregătitoare - care urmau sa ducă la elaborarea Tratatului de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), cu largi puteri pentru organele acesteia, - partenerii prezenţi la negocieri au resimţit necesitatea unui organism învestit cu controlul legalităţii actelor emise de înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri - organe ale C.E.C.O. - care să asigure echilibrul între acestea şi statele membre, să garanteze neamestecul autorităţilor C.E.C.O. în aşa-numitul „domeniu rezervat al statelor membre” .
În cadrul negocierilor, soluţiile propuse au fost mai multe, dar, pentru o raţiune sau alta, nu au fost adoptate. Astfel, propunerea de a se crea o comisie de arbitraj nu a fost admisă considerându-se procedura arbitrajului ca insuficientă. A fost îndepărtată şi ideea de a se recurge la serviciile unui organ de jurisdicţie deja existent şi, mai ales, la cele ale Curţii Internaţionale de Justiţie şi aceasta pentru următoarele motive: pe de o parte, legătura strânsă dintre C.I.J. şi O.N.U. din care nu făceau parte, la acea dată, toate statele membre ale C.E.CO., iar -, pe de altă parte, imposibilitatea persoanelor fizice sau juridice - altele decât statele - de a o sesiza. În cele din urmă s-a optat pentru o soluţie propusă, se pare, încă din iulie 1950 - deci chiar la începutul negocierilor - aceea a creării unei Curţi de Justiţie proprii, care să asigure „respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentelor de executare”, Curte pe care Tratatul de la Paris o menţionează printre „instituţiile” Comunităţii (şi al cărui statut este precizat atât de art. 31 şi urm. ale acestui tratat, cât şi de protocolul din 18 aprilie 1951, modificat la Bruxelles la 8 aprilie 1965.
Câţiva ani mai târziu, cele două Tratate de la Roma, acte constitutive pentru Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca şi cele două protocoale - practic identice - care le completează, prevăd şi ele crearea unei Curţi de Justiţie, care să răspundă, în principiu, aceloraşi necesităţi ca şi Curtea de Justiţie instituită prin Tratatul de Paris. La 25 martie 1957, intervine „Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene” care prevede că atribuţiile conferite de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma Curţii de Justiţie vor fi exercitate de o Curte de Justiţie unică şi că acest organism unic de jurisdicţie înlocuieşte şi Curtea prevăzută în art. 32 al Tratatului de la Paris. Iată, aşadar, că de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunităţi europene au o Curte de Justiţie unică (comună) care însă - aşa cum prevede Convenţia din martie 1957 - îşi exercită atribuţiile stabilite prin fiecare Tratat în parte, conform dispoziţiilor fiecăruia dintre ele.
În cadrul negocierilor, soluţiile propuse au fost mai multe, dar, pentru o raţiune sau alta, nu au fost adoptate. Astfel, propunerea de a se crea o comisie de arbitraj nu a fost admisă considerându-se procedura arbitrajului ca insuficientă. A fost îndepărtată şi ideea de a se recurge la serviciile unui organ de jurisdicţie deja existent şi, mai ales, la cele ale Curţii Internaţionale de Justiţie şi aceasta pentru următoarele motive: pe de o parte, legătura strânsă dintre C.I.J. şi O.N.U. din care nu făceau parte, la acea dată, toate statele membre ale C.E.CO., iar -, pe de altă parte, imposibilitatea persoanelor fizice sau juridice - altele decât statele - de a o sesiza. În cele din urmă s-a optat pentru o soluţie propusă, se pare, încă din iulie 1950 - deci chiar la începutul negocierilor - aceea a creării unei Curţi de Justiţie proprii, care să asigure „respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentelor de executare”, Curte pe care Tratatul de la Paris o menţionează printre „instituţiile” Comunităţii (şi al cărui statut este precizat atât de art. 31 şi urm. ale acestui tratat, cât şi de protocolul din 18 aprilie 1951, modificat la Bruxelles la 8 aprilie 1965.
Câţiva ani mai târziu, cele două Tratate de la Roma, acte constitutive pentru Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca şi cele două protocoale - practic identice - care le completează, prevăd şi ele crearea unei Curţi de Justiţie, care să răspundă, în principiu, aceloraşi necesităţi ca şi Curtea de Justiţie instituită prin Tratatul de Paris. La 25 martie 1957, intervine „Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene” care prevede că atribuţiile conferite de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma Curţii de Justiţie vor fi exercitate de o Curte de Justiţie unică şi că acest organism unic de jurisdicţie înlocuieşte şi Curtea prevăzută în art. 32 al Tratatului de la Paris. Iată, aşadar, că de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunităţi europene au o Curte de Justiţie unică (comună) care însă - aşa cum prevede Convenţia din martie 1957 - îşi exercită atribuţiile stabilite prin fiecare Tratat în parte, conform dispoziţiilor fiecăruia dintre ele.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
