Aparitia Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene

Încă în perioada lucrărilor pregătitoare - care urmau sa ducă la elaborarea Tratatului de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), cu largi puteri pentru organele acesteia, - partenerii prezenţi la negocieri au resimţit necesitatea unui organism învestit cu controlul legalităţii actelor emise de înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri - organe ale C.E.C.O. - care să asigure echilibrul între acestea şi statele membre, să garanteze neamestecul autorităţilor C.E.C.O. în aşa-numitul „domeniu rezervat al statelor membre” .
În cadrul negocierilor, soluţiile propuse au fost mai multe, dar, pentru o raţiune sau alta, nu au fost adoptate. Astfel, propunerea de a se crea o comisie de arbitraj nu a fost admisă considerându-se procedura arbitrajului ca insuficientă. A fost îndepărtată şi ideea de a se recurge la serviciile unui organ de jurisdicţie deja existent şi, mai ales, la cele ale Curţii Internaţionale de Justiţie şi aceasta pentru următoarele motive: pe de o parte, legătura strânsă dintre C.I.J. şi O.N.U. din care nu făceau parte, la acea dată, toate statele membre ale C.E.CO., iar -, pe de altă parte, imposibilitatea persoanelor fizice sau juridice - altele decât statele - de a o sesiza. În cele din urmă s-a optat pentru o soluţie propusă, se pare, încă din iulie 1950 - deci chiar la începutul negocierilor - aceea a creării unei Curţi de Justiţie proprii, care să asigure „respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentelor de executare”, Curte pe care Tratatul de la Paris o menţionează printre „instituţiile” Comunităţii (şi al cărui statut este precizat atât de art. 31 şi urm. ale acestui tratat, cât şi de protocolul din 18 aprilie 1951, modificat la Bruxelles la 8 aprilie 1965.
Câţiva ani mai târziu, cele două Tratate de la Roma, acte constitutive pentru Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca şi cele două protocoale - practic identice - care le completează, prevăd şi ele crearea unei Curţi de Justiţie, care să răspundă, în principiu, aceloraşi necesităţi ca şi Curtea de Justiţie instituită prin Tratatul de Paris. La 25 martie 1957, intervine „Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene” care prevede că atribuţiile conferite de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma Curţii de Justiţie vor fi exercitate de o Curte de Justiţie unică şi că acest organism unic de jurisdicţie înlocuieşte şi Curtea prevăzută în art. 32 al Tratatului de la Paris. Iată, aşadar, că de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunităţi europene au o Curte de Justiţie unică (comună) care însă - aşa cum prevede Convenţia din martie 1957 - îşi exercită atribuţiile stabilite prin fiecare Tratat în parte, conform dispoziţiilor fiecăruia dintre ele.